Porto Raphael, refugiul secret al Sardiniei

Imaginează-ți un loc unde stâncile de granit roz par sculptate de titani, iar marea are nuanțe pe care nici cel mai talentat pictor nu le-ar putea reproduce fidel pe pânză. Acesta este Porto Rafael, un colț de paradis ascuns în nordul Sardiniei, în inima regiunii Gallura, chiar în fața Arhipelagului La Maddalena. Dar Porto Rafael nu este doar o destinație de vacanță exclusivistă; este o poveste vie, un amestec fascinant de mitologie antică și boemă nobiliară a secolului trecut.Noi am pășit pe aceste locuri în căutarea farmecul pierdut al unei lumi care a modelat generațiile următoare de familii bogate ale Europei.

Înainte de a deveni locul preferat al artiștilor și al aristocrației, aceste țărmuri sălbatice au fost martorele istoriei mari..Timp de secole, coasta a rămas neatinsă, protejată de însăși izolarea ei. În interiorul insulei, civilizația nuragica își lăsa amprenta prin misterioasele turnuri de piatră, în timp ce la malul mării, doar păstorii locali și pescarii îndrăzneți treceau pe lângă stâncile uriașe, modelate de vânt în forme fantastice. Pământul acesta emana o energie aspră, o frumusețe brută care aștepta să fie descoperită.Istoria modernă a locului începe ca un basm.

 În anii 1960, un conte excentric și vizionar din Spania, Rafael Neville de Berlanga del Duero, a avut un vis. Ghidat de o viziune nocturnă despre un golf perfect, a căutat acel loc în toată lumea până când a ajuns în Sardinia. Când a văzut apele de smarald din Punta Sardegna, a știut că a ajuns acasă.„Aici voi construi un refugiu pentru suflet, unde natura și omul dansează în armonie.” — Rafael Neville. piazzeta

Spre deosebire de dezvoltările comerciale masive din alte părți ale lumii, contele Rafael a impus o filosofie strictă: arhitectura trebuia să se încline în fața naturii. Casele albe, cu linii rotunjite, aproape organice, au fost construite ascunse printre stâncile de granit și tufele de mirt, respectând topografia sacră a locului. Centrul gravitational al acestei lumi a devenit rapid celebra Piazzetta — o piațetă mică, pavată, care se termină direct pe plajă cu nisip fin. În anii '60 și '70, Porto Rafael a devenit sinonim cu conceptul de dolce vita într-o variantă mult mai intimă și intelectuală decât vecina Porto Cervo. 

Fotografiile expuse pe aleea ce coboară către restaurantul de pe plaja cuprind momente cu celebritatile momentului care au participat la petrecerile intime ce s-au desfășurat la malul marii.Aici nu veneai ca să fii văzut, ci ca să fii liber. Artiști, nobili, actori de la Hollywood și scriitori se adunau la un pahar de Vermentino, desculți, privind apusul care aprindea cerul deasupra insulei Santo Stefano.Marea magie a Porto Rafael este că, intrând în acest sat, timpul pare că s-a oprit în loc. Motto-ul fondatorului său, gravat în piatră — "Să visezi înseamnă să trăiești" — este încă spiritul care guvernează locul. 

Instantanee fotografice expuse surprind de exemplu fie pe Cindy Crawford in the Piazzetta - summer 2002, fie pe Claudia Schiffer in Piazzetta - summer 2002 sau chiar o fotografie de grup cu Rafael Neville (fondatorul localității Porto Rafael din Sardinia), eveniment desfășurat în Piazzetta la data de 21 august 1984. 

Pășind pe potecile înguste, printre tufe de bougainvillea purpurie și parfum de eucalipt, simți și acum vibrația acelei epoci de aur. Istoria nu este îngropată în muzee aici; ea se simte în fiecare piatră albă, în fiecare val care se sparge leneș de mal și în respectul sacru cu care localnicii și vizitatorii protejează acest sanctuar.Dacă vrei să descoperi Sardinia autentică, dincolo de iahturile opulente, oprește-te la Porto Rafael. Ia loc pe o bancă, ascultă șoaptele vântului langa  granitul antic și lasă-te purtat în trecut. Oare ai vizitat vreodată un loc unde ai simțit că arhitectura și natura au fuzionat perfect, sau preferi destinațiile sălbatice, complet neatinse de om? Aici, casele nu par construite de mâna omului, ci mai degrabă modelate de vânt și răsărite direct din pământ. Sunt mici bijuterii arhitecturale cu linii curbe, organice, de un alb imaculat care orbește sub soarele mediteranean. Pereții lor tencuiți grosier par să îmblânzească stâncile aspre de granit roz printre care se adăpostesc.Dar spectacolul suprem aparține naturii. Fiecare căsuță este îmbrăcată într-o explozie cromatică vie: Bougainvillea spectaculoasă, de un violet intens și roz fucsia, se revarsă în cascade bogate de pe acoperișurile terasă, îmbrăcând zidurile albe ca o panza de pictor.,Iasomia sălbatică se cațără pe stâlpii verandelor, parfumând aerul cald al după-amiezii cu note dulci, hipnotice., mușcatele aprinse și tufele verzi de mirt și rozmarin flanchează porțile mici din lemn îmbătrânit de sare, transformând fiecare curte interioară într-un sanctuar secret.

Coborând înapoi spre mare, chiar acolo unde nisipul fin întâlnește apele de cleștar, se află micul restaurant de pe coastă cu prețuri normale. Mesele simple din lemn brut sunt așezate atât de aproape de apă, încât, dacă întinzi piciorul, poți simți mângâierea răcoroasă a Mediteranei. Atmosfera este de o simplitate absolută și extrem de elegantă: auzi doar clinchetul paharelor cu vin rece, murmurul liniștit al conversațiilor și muzica hipnotică a valurilor care se sparg leneș de stâncile de la picioarele tale.A fost o escapadă perfectă pentru o dupa-amiaza prea calduroasa si am avut prilejul sa descoperim o lume a intimitatii după care tânjesc cei cărora viața i-a expus în lumina reflectoarelor.

Umbre, arta și piatra în San Pantaleo, Sardinia

San Pantaleo situat la o altitudine de 166 de metri de nivelul Marii Mediterane într-o zona colinara din regiunea Gallura din Sardinia înconjurată de stânci de granit și vegetatie mediteraneana este un mic satuc sard care oferă priveliști spre munți și mare, fiind un loc foarte apreciat pentru fotografie și apusuri.

Beneficiind de aportul autoturismului închiriat am luat decizia de a ne abate puțin de pe zona costita si sa vedem și alte locuri mai ascunse ale Sardiniei care definesc cultura locală a insulei.San Pantaleo a beneficiat din plin de beneficiile turismului insular, chiar dacă cea mai apropiata plaja se afla la 10 kilometrii distanța. Ascuns între stânci de granit modelate de vânt și cu o priveliste de vis, acest mic sat sard devine rapid unul dintre acele locuri pe care nu le uiți niciodată. Străduțele pietruite, casele albe împodobite cu flori și atmosfera boemă creează o liniște rară, aproape magică, iar tot farmecul satului este dat de unicitatea sa în acest peisaj idilic.

San Pantaleo este cunoscut drept „satul artiștilor”, deoarece mulți pictori, sculptori și designeri s-au mutat aici încă din anii 1960. Atmosfera boemă a atras creativi din toată Europa, dar și dezvoltarea turistica a zonei costiere cand Costa Smeralda a început ascensiunea în turismul mondial

Consacrarea definitiva pentru turismul mondial a satucului San Pantaleo a fost anul 1977 cand scene din filmul “The Spy Who Loved Me” au fost filmate în zonă datorită peisajelor dramatice din jur, a fost și filmul în care Roger Moore și-a pus o amprentă personală asupra personajului principal din seria James Bond.

Deși zona este locuită de mult timp, satul modern s-a format abia la sfârșitul secolului XIX în jurul bisericii dedicate Sfântului Pantaleon și chiar este interesant de vizitat fiind o experinta interesanta de sate sustenabila prin turism, spiritul artistic este prezent peste tot, de la lucrări de arta arhaica pana la sculpturi și picturi moderne.

Majoritatea clădirilor sunt realizate din piatră de granit extrasă din munții din jur, ceea ce dă satului un aspect rustic și autentic, modernismul actual nu a pătruns foarte adanc in comunitate, iar peisajul incantator din jur îmi aduce aminte de satul românesc Rimetea în inima Ardealului.

Produsele cele mai comercializate de oamenii din zona sunt : cașcaval pecorino, lichior sard sau miere, dar pot sa va spun că și aici gelateriile au o inghetata fabuloasă și pentru a te bucura de racoarea inghetatei trebuie sa petreci minute bune la coada.

La San Pantaleo am descoperit Chinotto, o veche bautura italiană asemănătoare cu Coca Cola sau Pepsi realizata de compania italiană Sanpellegrino care produce la băutura carbogazoasă modernă numita Chinotto, la mare succes în Italia anilor 1960 cand globalismul american nu era încă prezent pe scara larga pe piata italiana.Cu gust asemanator cu Coca Cola are totuși o tenta mai amaruie datorată fructului Citrus myrtifolia, un citric mic și amar.

Clădiri vechi agricole, probabil foste grajduri au fost transformate în ateliere de sculptură și pictură, arta la San Pantaleo este la ea acasă inspirată și de peisajele fabuloase ale formațiunilor geologice muntoase care înconjoară satul turistic sard.

Vremea ușor capricioasa, cativa nori  amenintatori de ploaie, cateva picături de apa căzute peste noi, un fapt mai puțin obișnuit pentru luna iulie în Sardinia, nu au reprezentat un impediment major pentru vizita noastra, ba chiar ne-am bucurat de putina racoare într-o luna de cuptor.

La Maddalena, o incursiune în istoria Sardiniei

Pentru a ajunge sa vizitezi insula La Maddalena din arhipelagul Sardiniei trebuie sa ajungi la Palau de unde trebuie sa rezervi o ambarcațiune care sa te duca catre insula La Maddalena care face parte din impresionantul parc Național (Parco Nazionale dell’Arcipelago di La Maddalena), o zona protejată a Sardiniei populata cu o diversitate impresionantă, dar și cu plaje de o frumusețe remarcabilă. Așa am procedat și noi, numai ca am ales un pachet turistic care sa cuprinda și vizitarea unor plaje celebre din cuprinsul insulelor mai mici ca Santa Maria, Budelli sau Spargi. La întoarcere, după o croazieră cu peripeții, o mare foarte agitată și învolburată am acostat în linistitul port al insulei La Maddalena unde am descoperit liniștea unei după amieze sarde dintr-o minunată zi calduroasa de vară. 

Asezata în nord-estul Sardiniei, insula La Maddalena este vizitată de turiști din întreaga lume, pare că turismul a renăscut după închiderea bazei NATO în anul 2008, portul fiind loc de staționare al submarinelor militare cu propulsie nucleara. Caracterul militar al zonei a fost pun în evidenta încă din secolele trecute când insula a servit ca punct strategic militar de-a lungul secolelor datorită poziției sale, încă din antichitate, fenicienii, romanii sau sarazinii au navigat în acestea apele teritoriale ale insulei. În istoria insulei se menționează că tânărul locotenent Napoleon Bonaparte a suferit prima să înfrângere militară încercând să invadeze insula, fără ca aceasta infrangere sa afecteze geniul sau militar de mai târziu .Amiralul britanic Nelson a folosit arhipelagul drept cartier general pentru flota sa în timpul blocadei împotriva Franței. Nelson a descris portul drept „cel mai frumos din lume”, oare chiar așa sa fie? 

Cladirile administrative din La Maddalena din sec. XIX, în stil neoclasic italian sunt realizate la parter din piatră masivă, etaje superioare tencuite în tonuri calde, foarte tipic pentru oraș, obloane negre, ferestre simetrice, balcon central, elemente clasice ale clădirilor publice locale. Centrul orașului situat imediat în apropierea portului cu cladirile ingramadite pentru a conserva umbra în zilele călduroase de vară și pentru o protectie comuna la forța vânturilor care bat dinspre Marea Tireniana. 

În La Maddalena, pașii te poartă firesc spre inima orașului, într-o piațetă luminoasă unde timpul pare să curgă mai încet. Aici se ridică Chiesa di Santa Maria Maddalena, un reper nu doar arhitectural, ci și emoțional al insulei. Biserica a fost construită la sfârșitul secolului al XVIII-lea, într-o perioadă în care La Maddalena începea să se contureze ca așezare stabilă, odată cu prezența marinarilor, pescarilor și a influenței Casei de Savoia. Ea a devenit rapid centrul spiritual al comunității, un loc unde se adunau familiile înainte de plecarea pe mare și unde se mulțumea pentru întoarcerile în siguranță. Și noi am mulțumit divinității după peripetiile indurate in scurta noastra escapada catre plajele din zona, cand o furtuna iscata din senin ne-a produs serioase emoții pe puntea vasului. 

Piața însorită din La Maddalena, dominată de un palmier matur cu frunze larg desfăcute, care oferă umbră naturală într-un spațiu deschis și aerisit. În jur, clădiri elegante în stil clasic italian, cu fațade deschise la culoare și obloane închise, conturează atmosferă mediteraneană. Oamenii stau relaxați pe bănci sau la umbră, turiști și localnici deopotrivă, iar felinarele stradale și cerul albastru invadat cu nori de vară completează senzația de vacanță calmă, trăită lent, specifică insulei,iar noi ne-am oprit inevitabil pentru a savura o excelentă inghetata pe care am primit-o după jumătate de ora de stat la coada. 

Portul din La Maddalena, unde casele pastelate cu obloane verzi și acoperișuri de teracotă se aliniază de-a lungul apei, reflectându-se ușor în luciul calm al mării. Ambarcațiuni mici și veliere sunt ancorate liniștit în față, iar cerul ușor înnorat adaugă un contrast subtil care scoate în evidență culorile orașului, creând o atmosferă autentic mediteraneană, calmă și primitoare. 

Vizita La Maddalena nu este doar un popas turistic oarecare, ci un moment de liniște și continuitate, o amintire că La Maddalena nu înseamnă doar plaje spectaculoase, ci și o comunitate cu rădăcini, credință și istorie. Cu siguranță că și acest loc face parte din complexul cultural european, slefuit de secole de frictiuni și momente de construcție fabuloase…

                          

                             

Dubai, un oraș, doua perspective

Odată cu sosirea primăverii, încep și căldurile în zona Golfului, iar Dubaiul nu face excepție; temperaturile trec cu puțin peste 30 de grade Celsius, atmosfera pe parcursul zilei devine tot mai încinsă, iar soarele devine tot mai arzător la orele amiezii. 

O primă constatare față de vizitele anterioare este relaxarea tot mai profundă a autorităților față de regulile stricte din anii precedenți. Am sesizat chiar o invazie a turiștilor europeni în detrimentul celor arabi, dar și un aflux de turiști din țările post-sovietice. Fluxul enorm de turiști care pompează bani în bugetul local, asemeni sondelor de petrol, a dus la reguli mult mai lejere față de perioadele anterioare. Dovada că și aici lăcomia de bani duce la îndulcirea regulilor. În ciuda atmosferei relaxate din cluburi sau din restaurantele în care consumul de alcool este permis, pe străzi se aplică reguli stricte: nu aveți voie să fiți sub influența alcoolului în locuri publice sau să consumați la vedere băuturi alcoolice. 

La unele hoteluri se pot servi băuturi alcoolice, iar reorientarea turismului din Rusia către aceste zone a dus, probabil, către aceste decizii mult mai relaxate privitoare la consumul de alcool. Dubaiul din zona Dubai Marina este populat excesiv de către turiști ruși care s-au reorientat după blocarea accesului pe plajele europene. Chiar dacă nu pot plăti cu cardul, datorită sancțiunilor economice impuse regimului rus, cash-ul rusesc este la mare căutare. Din nou Europa pierde, iar Emiratele Arabe Unite câștigă pe toate planurile. Administratorii emiratelor au înțeles rapid că se poate câștiga enorm din pachetele turistice vândute către Rusia; nu degeaba au absolvit școli de business în Marea Britanie. 

Plajele în zona Dubai Marina sunt mult mai aglomerate față de anii anteriori. Nimeni nu strigă pe plajă să-ți vândă ceva, însă hoarde de indieni, pakistanezi, filipinezi sau bangladeșeni invadează plaja în grupuri... dar vin aici pentru a face o baie la cabinele cu dușuri. Probabil sunt grupurile de muncitori care au trudit la măreția Dubaiului și execută toate joburile din serviciile de care are nevoie această metropolă. În Dubai, populația băștinașă născută aici reprezintă doar 15% din totalul populației care locuiește în zonă. Doar cu ajutorul cifrelor putem înțelege fenomenul complex născut aici: o parte a rezidenților din Dubai este reprezentată de grupuri de specialiști cu o foarte bună situație financiară, dar majoritatea covârșitoare este reprezentată de muncitori prost plătiți din Pakistan, India, Sri Lanka, Bangladesh sau Filipine. Dubai este un amestec de naționalități din ce în ce mai greu de controlat. Viitorul metropolei va fi supus la grele încercări când avântul imobiliar din zonă se va tempera, iar nota de plată pentru construcțiile gigantice va trebui achitată. 

Pentru o masă elegantă și gustoasă în stil italian, se poate încerca restaurantul Papas din interiorul hotelului Intercontinental de pe malurile canalului din Dubai Marina, unde, chiar dacă prețul este un pic mai mare, se pot servi diverse sortimente de pizza și paste cu gusturi mai europene decât mâncărurile cu specific oriental predominante în zonă; aici se poate servi chiar și un pahar de vin într-o priveliște superbă, cu vedere către canalul ce traversează Dubai Marina. Uneori, mirosurile orientale de mâncare se amestecă cu fumul degajat din localurile în care se fumează narghilea. Față de vizitele trecute, mirosul de parfum s-a mai estompat, Dubaiul devenind tot mai accesibil turiștilor cu bugete mai reduse. Parcă și curățenia suferă puțin în comparație cu anii anteriori, deși autoritățile fac eforturi pentru menținerea ei. Este din ce în ce mai greu de ținut sub control totul din cauza afluxului imens de turiști și a comportamentului mai necivilizat al unor oameni. Acest lucru se datorează fluxului ridicat de turiști din toate zonele de pe Terra, care alimentează neîncetat bugetele de business din zonă. Parcă și avântul imobiliar s-a frânat, iar agențiile imobiliare din zonă caută cu disperare să atragă clienți pentru enormele complexe imobiliare. 

Ciocolata Dubai, devenită virală în ultima perioadă de timp, este prezentă în aproape toate magazinele, cu sortimente diverse la prețuri puțin cam exagerate, dar a creat un trend printre consumatorii de dulciuri care sunt ademeniți de cel mai popular drog al umanității: zahărul. Omniprezent într-o diversitate coloristică și în combinații foarte îmbietoare pentru dopamina umană. Aranjamentul fructelor și legumelor din supermarketurile din Emirat te îndeamnă să introduci produsele rapid în coș, chiar dacă ele sosesc aici de la mii de kilometri distanță. 

Seara, clădirile din Dubai reprezintă niște coloane scânteietoare pe un fundal somptuos, parcă atârnate de cerul întunecat în care imensa roată mișcătoare pulsează de lumină, trimițând semnale pentru a fi observată în turul lent de vizionare a măreției realizate pe malul mării, la marginea deșertului. 

În cursul zilei, pe podurile ce traversează canalul din Dubai Marina, mii de turiști se opresc pentru a imortaliza clipa pe fundalul zgârie-norilor și al canalului plin de ambarcațiuni care traversează continuu, spre deliciul și distracția turiștilor. Frumusețea pământească a Dubaiului amintește de marea metropolă americană New York, în varianta arabă modernă și validată de milioane de turiști. Doar sustenabilitatea zace sub semnul întrebării, pentru că nu știm încă cum va putea fi gestionată într-un viitor tot mai fierbinte, având în vedere că suportabilitatea temperaturii începe în noiembrie și se sfârșește la final de martie, iar primăvara devine o vară tot mai toridă. La căldurile insuportabile care sosesc odată cu venirea primăverii, Dubaiul mai are o mare problemă de rezolvat referitoare la gestionarea imenselor cantități de gunoi generate de impresionantele clădiri care doresc să sfideze natura. 

Oare a calculat cineva cât gunoi generează cea mai înaltă clădire din lume, cât timp necesită evacuarea deșeurilor menajere și câte mijloace de transport sunt necesare? Dubai este un oraș care trebuie vizitat din două perspective: una în timpul zilei, iar cea de-a doua trebuie explorată seara, când spectacolul de lumini al clădirilor creează o lume stelară.